De la ceremonie s-a întors tristă și îngândurată. Cearcăne viorii, groase, îi pecetluiau chipul, dându-i o gravitate accentuată de ochii mari, tulburători cândva, acum istoviți de plâns. S-a întors tristă și îngândurată. Dar nu singură... Purta în mâini, ca pe o neprețuită comoară, urna cu cenușa lui. Cât el trăise, ființele li se contopiseră, purificate. Acum nu-și mai găsea niciun rost. Se simțea stingheră, părăsită și se învinuia că nu avusese curajul de a-și lua zilele pentru a-l urma și în moarte, așa cum îl urmase din clipa în care-l întâlnise într-o sală de spectacole din Bruxelles. Mângâia în neștire, mecanic, aproape inconștient, urna cu cenușa lui. O mângâia de parcă trupul încenușat, ferecat înlăuntrul ei, trupul ce-i fusese atît de drag și care-i dăruise atâtea nopți de fericire ar fi fost încă viu. Mângâie urna până adormi. Somn adînc, zbuciumat, dar binefăcător, o cuprinse.
A doua zi se trezi bezmetică, tehuie de cap, ca după o noapte de beție cruntă. Intră ca un automat în bucătărie, întinse mâna după chibrituri (putea să facă totul și pe întuneric, atât de bine-și cunoștea casa), aprinse aragazul, scoase din dulap cafeaua, zahărul, luă din sertarul din dreapta al dulapului de lângă aragaz o linguriță, frumoasă, din argint patinat, umplu cam pe trei sferturi cu apă un ibric de inox, cu mâner negru de ebonită, deformat de îndelunga lucrare a focului, și adăugă, fără să mai numere, mai multe lingurițe de cafea dintr-un borcan al cărui capac se rostogoli până sub masă atunci când, deșuru-bându-l, îl scăpă din mână. Nici nu se aplecă după el. Își fripse gâtlejul cu amăreala cafelei. În bucătărie lăsă lucrurile vraiște, ea care era atât de ordonată de obicei, încât toți cei care-i călcau pragul o ironizau pentru mania ei de a ști fiecare lucrușor la locul lui. Se dezbrăcă în grabă aruncându-și lenjeria pe hol și intră în baie.
Acele de gheață ale dușului înfipte necruțător în pielea caldă încă de la așternutul din care abia se ridicase o mai remontară și-i atenuară durerea de cap. Se spălă îndelung, fără niciun gând, alternând reprizele de apă rece cu altele fierbinți până la limita suportabilității. Într-un târziu ieși destul de revigorată de sub duș, dar când să se machieze avu un șoc teribil, ce-i trimise inima în gât: din oglindă îi surâdea trist chipul lui. Crezu că are halucinații din cauza aburului și șterse oglinda cu palma. Dar chipul lui era mereu acolo, surâzându-i trist. Luă un prosop de pe suport și frecă înspăimântată luciul rece al oglinzii. În zadar. Strălucitoare acum, oglinda îi reflecta și mai limpede chipul care-i fusese mai drag decât propria viață. Și dintr-o dată o întrebă cu glas sfâșietor dar cu același timbru plăcut, grav, persuasiv ce-i mângâiase de mii și mii de ori timpanele: „De ce mă părăsești? De ce m-ai abandonat deasupra căminului? Nu m-ai purtat până acum în ființa ta? Acum de ce mă lași singur?”
Crezând că a înnebunit, începu să urle și cu un ultim dram de luciditate și de putere sparse oglinda, aruncând în ea taburetul pe care el se așezase de nenumărate ori atunci când își dădea capul pe mâna ei ca să îl tundă. Apoi leșină, căzând chiar peste cioburile oglinzii.
Zăcu o vreme pe gresie, goală, frumoasă, tânără. Se trezi înfrigurată. O pătrunsese răceala dalelor. Se cutremură înspăimântată când văzu atâtea cioburi în jurul ei. Apoi, încet-încet, cauza dezastrului din baie îi reveni în minte. Luă cu teamă de pe pardoseala albastră un ciob ceva mai mare, îl șterse grijulie, încetișor, cu palma, îl duse în dreptul ochilor și înlemni: chipul lui, ușor grizonat la tâmple, încercănat, cu buza de jos puțin răsfrântă, cu nasul drept și puțin cam mare, cu ochii albaștri, reci și impenetrabili o privea din ciobul care începea să se aburească iar. O privea intens, cu gravitate, murmurându-i același vers, „primește-mă-n ființa ta, ca să mă apere de moarte”, vers dintr-o poezie pe care el i-o scrisese pe vremea când începuse nebunia dragostei lor, poezie care ei îi plăcuse și o știa pe de rost. Își încordă întreaga-i ființă ca să nu i se facă rău. Într-un târziu ieși mai mult târându-se din baie, trase un capot pe ea, luă o mătură și un făraș, mătură toate cioburile și le aruncă în pubela de sub chiuvetă. Băgă apoi aspiratorul în priză și aspiră cu grijă toată baia. În cele din urmă luă un furtun de la o veche mașină de spălat rufe pe care-l ținea după calorifer și cu care spăla mereu toaleta, introduse țeava de la chiuvetă în capătul mai larg al furtunului și roti maneta spre stânga la maximum. Apa inundă pardoseala, udându-i picioarele. Spălă baia din belșug...
Se îmbrăcă și, fără a se mai farda, fără a se mai pieptăna, legă sacul de gunoi la gură, îl scoase pe hol, își căută cheile și ieși din casă, încuind de trei ori ambele broaște ale ușii de metal ce-i despărțea apartamentul de holul comun al blocului.
Umblă foarte multă vreme fleaura prin oraș, fără de țintă, fără de gând, fără orizont. În minte îi răsuna insistent versul pe care-l îndrăgise atît de mult: ”primește-mă-n ființa ta, ca să mă apere de moarte”. După o vreme, când începură să o doară picioarele, intră într-un restaurant amorțit la ora aceea, își comandă o cafea și rămase timp îndelungat la masă, fără să se atingă de ceașcă, privind în gol. Masa era foarte aproape de ringul de dans, pustiu, și când, din întâmplare, își ridică ochii înspre tavan se îngrozi : din globul scânteietor, alcătuit din sute de bucățele de oglindă o privea multiplicat parcă la infinit, chipul lui. Și iar auzi glasul atât de cunoscut, de iubit, cu timbru plăcut, ușor răgușit, acum discret tânguitor: “primește-mă-n ființa ta, ca să mă apere de moarte”. Lăsă niște bani pe masă și fugi îngrozită încă o dată.
Următoarele zile fură de coșmar. Peste tot unde mergea și afla în calea ei o oglindă, îi apărea chipul lui. De aceea, nu mai îndrăzni să mai iasă din casă. Deși concediul i se terminase de mult, nu-și mai reluă slujba, căci oglinzile din toalete, din cabinet, în care nu i-ar fi văzut decât chipul lui, o îngrozeau. Nu primea pe nimeni, nu ieșea nicăieri. Rupsese toate legăturile cu trecutul. Și mai ales nu se privea în oglindă. Nici nu mai avea, de altfel. Pe cea din baie nu o înlocuise, aruncase mica oglinjoară din poșetă și acoperise cu rafturi de cărți oglinzile de pe hol, pe care le și acoperise în prealabil cu straturi groase de vopsea (îi rămăseseră printr-o debara câteva cutii de vopsea Kober de când făcuse curățenie în apartament și opacizase cu vopsea chiar și sticla vitrinelor ce s-ar fi putut transforma în terifiante oglinzi). Cu timpul, catalogând-o “nebună de legat”, vechii prieteni începură s-o ocolească, mai ales că arăta chiar ca o nebună (nu se mai îngrijea, din cauza fobiei de oglinzi care-i cuprinsese mintea)...
Și totuși trebuia să supraviețuiască, era tânără, întreaga-i ființă o trăgea spre viață. “Puf”, cum îl botezase ea pentru blândețea mângâierilor sale, nu și-ar fi dorit ca existența ei să ia sfârșit o dată cu a sa. Discutaseră de multe ori despre “plecarea” lui, chiar din clipa în care aflaseră, stupefiați, că el e atins de o boală necruțătoare. Discutaseră cu luciditate, cu patimă, cu durere, cu încrâncenare. El îi spusese mereu că trebuie să-și refacă viața, să-și găsească un prieten, un iubit, să adopte eventual un copil, ca să aibă cui să-și închine tinerețea. Își doriseră cu
disperare un copil, dar nu reușiseră să-l aibă. Ea nu putea avea copii, nu rămăsese niciodată însărcinată, în ciuda nesfârșitelor, arzătoarelor nopți de dragoste ce le uniseră ființele.
Într-o zi o căută pe Marilia, cea mai bună prietenă a ei, o găsi acasă și o rugă să se privească amândouă în oglinda de cristal de deasupra comodei.
– Ce vezi? întrebă cu glas gâtuit.
– Că arăți ca naiba, că ai făcut cearcăne, că ai fire albe în păr pe care nici nu încerci să le ascunzi, că...
– Lasă asta! Pe cine vezi?
– Cum pe cine?! se nedumeri Marilia.
– Pe cine, exact, pe cine? stărui în întrebarea ei obstinată.
– Pe tine și pe mine, pe cine altcineva? Ce-ai ‘nebunit? Pe cine vrei să vezi când te privești în oglindă?
– Ei bine, eu nu văd decât un singur chip. Dar nu e nici al meu, nici al tău, ci al lui!
– Al cui?
– Al cui, al cui? Cum “al cui”? Al lui, bineînțeles. În plus, numai pe el îl văd ori de câte ori mă uit în oglindă. În orice oglindă. Oriunde. Și peste tot îmi recită același vers. Mereu și mereu. Același și același vers. M-a înnebunit, nu alta. Și nici măcar nu-mi dau seama ce semnificație are.
– Ce vers? Întrebă Marilia ca de pe altă lume.
– Dintr-o carte de-a lui: “primește-mă-n ființa ta, ca să mă apere de moarte!”
– Fugi că ești nebună!
– Tocmai asta e, că nu sunt, dar ce să fac?
– Consultă un doctor!
– Și ce să-i spun? Că morții îmi recită versuri de dragoste și că mă privesc din oglinzi din care chipul meu a dispărut? Că mi-e frică să nu înnebunesc pentru că nu mai deosebesc închipuirea de realitate? Că de fapt, ceea ce pentru tine e închipuire, pentru mine e cea mai reală realitate?
– N-o deosebești, n-o deosebești! o întrerupse iritată Marilia. Ia mai lasă prostiile! Realitatea e că el a murit! Auzi? A mu-rit! O știe toată lumea, o știi și tu! A mu-rit, auzi? Iar morții nu vorbesc. Nici nu rânjesc prin oglinzi, nici nu recită versuri. Scoate-ți-l din cap. Ești încă obsedată de el, de trecut, de fericirea voastră, asta e. Din moment ce și eu mă uit în oglindă și nu văd chipuri de morți, e clar că el nu mai există decât în căpușorul ăsta frumos al tău. Du-te și te caută, draga mea!
Ușor-ușor zvonul despre obsesia ei se răspândi în oraș. O cunoștea multă lume, el fusese iubit, era un scriitor important, la rându-i, ea era o doctoriță apreciată, probabil că într-un fel sau altul una din prietenele ei, poate chiar Marilia, îi vorbise doctorului Boișteanu despre ce i se întâmplă, căci într-o zi se trezi cu acesta la ușă (cei doi bărbați, fostul ei soț și doctorul, copilăriseră împreună și în ciuda faptului că urmaseră căi diferite - se văzuseră tot mai rar în ultimii ani - rămăseseră buni prieteni). „Sărut mâna, iartă-mă că dau buzna, dar te-am căutat mai întâi la telefon, la cabinet mi-au spus că nu mai vii la serviciu, iar postul de acasă e debranșat, așa că iată-mă și iartă-mă că te deranjez. Nu vreau să dau buzna în viața ta, dar te rog să treci într-o dimineață pe la mine pe la clinică. Pur și simplu aș vrea să stăm de vorbă!” Multă vreme se chinui Teresa după ce doctorul Boișteanu îi călcase pragul. Știa că dacă îl va căuta, boala sa va căpăta o confirmare, va deveni oficială, publică. Pe de altă parte, simțea că dacă starea în care se află va mai dura mult, dacă va evita mereu să privească în oglinzi, și dacă el îi va apărea mereu în fața ochilor, în orice ciob de sticlă, în fiece clipă, în fiece loc, va claca într-o bună zi. Era sigură că nu-i o închipuire de-a ei; el voia să-i transmită un mesaj pe care, din nefericire, nu reușea să-l deslușească, să-l înțeleagă, altfel nu i-ar fi murmurat mereu și mereu același vers. „Doamne, măcar de-aș ști ce vrea de la mine!” Ca să-l uite, ca să nu-i mai apară în fiece sclipire de oglindă, își prelungi până la un an concediul fără salariu și plecă la mama ei, la Sibiu, crezând, sperând că atmosfera tihnită, ce-i evoca vremi de mult apuse, cînd încă nu-l cunoscuse pe el, liniștea căminului părintesc o vor ajuta să se vindece de boala ei. La Sibiu însă calvarul continuă, așa încât își scurtă șederea acasă, se reîntoarse în învolburarea lașului și într-o zi se așeză cuminte în sala de așteptare a reputatului medic.
După multe „vizite”, tratamente ambulatorii, internări, discuții, analize, consulturi, diagnosticul medicului Puiu Boișteanu a fost categoric și definitiv. Dar pentru că fusese soția unui atît de bun prieten, pentru că o aprecia și în calitate de colegă și pentru că nu voia să o bage în gura orașului, îl îndulci, trecând pe foaia de observație un eufemism, nu un diagnostic: „Tulburare de personalitate cu episoade maniacale”.
Și dintr-o dată, viața i se schimbă fundamental. O schimbare ce ținea de paranormal, de miracol, de dumnezeire sau de satanism. Nici ea nu știa cum să o definească. În preajma împlinirii unui an de la moartea lui, câteva reviste culturale care voiau să-l mențină încă în atenția cititorilor, care doreau să arate că nu l-au uitat și voiau să marcheze comemorarea anului scurs de la plecarea sa, îi cerură lucrări inedite de-ale scriitorului. Pur și simplu, un an întreg uitase, învăluită în durerea ei, că el fusese scriitor. Evident, avea lucrări inedite, casa toată era plină de hârtii, dar ei nu-i dăduse nicio clipă prin minte să umble prin ele. Știa că în ultimii ani el lucra și pe calculator, dar în ființa lui rămăsese un scriitor de modă veche, dedicat stiloului și mașinii de scris - calculatorul nu-l folosea decât pentru a printa forma finală a poeziilor sau prozelor sale. În rest, tot ce scria era trecut pe foi, pe foițe, pe bucățele de hârtie, pe chitanțe și note de plată, pe scrisorile primite de la confrați, pe tot ce-i putea găzdui scrisul aproape ilizibil atunci când inspirația căpăta forma concretă a exprimării. Se chinuise mult să-l disciplineze, dar toate eforturile ei fuseseră zadarnice și în cele din urmă înțelesese că orice petec de hârtie din casă trebuia păstrat, căci putea găzdui un vers, un crâmpei de proză, o frază pentru un articol, o idee venită pe neașteptate și mâzgălită cu grabă, cu patimă, cu neliniște. Deși trecuse atâta vreme de la moartea lui, se duse la fosta-i redacție și-i ceru lucrurile personale. Pe drum era convinsă că nu va mai găsi nimic, dar colegii săi păstraseră aproape tot ce-i aparținuse, inclusiv scrisori, fotografii, documente despre existența cărora ea nu avusese habar...
După ce înălță câțiva munți de hârtii în mijlocul casei, începu înfrigurată să facă ordine prin sertare, mape, dosare și în cele două birouri la care el își definitiva scrierile (primul, cel clasic, pe care el îl iubea cel mai mult, așezat în bibliotecă, impunător, din stejar masiv, de culoarea coniacului vechi, străjuit de un scaun ce semăna mai mult cu un tron de voievod, și cel de-al doilea, sobru, modern, comod, pe care tronau computerul, imprimanta, faxul și alte minuni ale biroticii actuale, birou negru, în formă de “L” completat de un scaun din piele neagră, mobil, “directorial” și situat într-o cameră unde nu primea niciodată pe nimeni). Lucra zi și noapte, uitând să mănânce, să doarmă, să se spele. Tăia, decupa, ordona, clasa, făcea și desfăcea mape, completa dosare... Și într-o seară, când lumina agoniza în ferestre, șezând turcește pe covor și încercând să pună în ordine cronologică variantele unor poeme, dădu peste un caiet elegant, nou și care avea în mod clar o proveniență străină (fusese adus, probabil, de Valdemar de prin desele lui călătorii prin lume; de fapt, din pagina de gardă a înțeles că frumosul caiet îi fusese dăruit de scriitorul francez Michel Camus, cu care soțul ei fusese prieten și care-i scrisese chiar o dedicație, urându-i să-l umple cu poeme geniale). Era doar pe o treime acoperit cu scrisul său aproape ilizibil, scris pe care însă ea îl cunoștea, îl descifra, îl înțelegea atât de bine. După dedicația lui Michel Camus urma o pagină goală, după care începea o proză pe care Valdemar o intitulase Mesajul. De obicei, el nu-și data lucrările, pentru că le elabora pe sărite, în etape probabil aleatorii pentru alții, dar cărora el le știa rosturile, dar de această dată se putea citi foarte clar chiar în capul paginii: Iași,.ora .... Din clipa în care a citit data a înțeles că ținea în mâini un prețios document nu doar pentru istoria literară, ci și pentru ea, pentru ființa ei, pentru viitorul ei: era data morții lui, era proza pe care o scrisese chiar în noaptea morții. De la primele rânduri simți că i se oprește inima în piept, că i se pune un nod în gât și că i se taie răsuflarea. Povestirea începea așa: „De la ceremonie s-a întors tristă și îngândurată. Cearcăne viorii, groase, îi pecetluiau chipul, dându-i o gravitate accentuată de ochii mari, tulburători cândva, acum istoviți de plâns. S-a întors tristă și îngândurată. Dar nu singură... Purta în mâini, ca pe o neprețuită comoară, urna cu cenușa lui. Cât el trăise, ființele li se contopiseră, purificate. Acum nu-și mai găsea niciun rost. Se simțea stingheră, părăsită și se învinuia că nu avusese curajul de a-și lua zilele pentru a-l urma și în moarte, așa cum îl urmase din clipa în care-l întâlnise într-o sală de spectacole din Bruxelles. Mângâia în neștire, mecanic, aproape inconștient, urna cu cenușa lui. O mângâia de parcă trupul încenușat, ferecat înlăuntrul ei, trupul ce-i fusese atât de drag și care-i dăruise atâtea nopți de fericire ar fi fost încă viu. Mângâie urna până adormi. Somn adânc, zbuciumat, dar binefăcător o cuprinse”.
Citi dintr-o suflare povestirea, până la ceea ce moartea hotărâse să fie capăt și înțelese că îi era destinată. Era testamentul celui care o iubise mai mult decât orice pe lume și pe care, la rându-i, îl iubise ca pe propria ființă. În povestirea lui Valdemar eroina înțelege mesajul pe care iubitul ei i-l transmite de dincolo de moarte, de dincolo de lume și în fiecare zi soarbe din urnă câte o linguriță de cenușă. Când citi rândurile în care femeia își pune în cafeaua de dimineață o linguriță din cenușa lui, oripilată, alergă la baie și vomită îndelung. O vomă amară, verzuie, oribilă. Vomită îndelung, zbuciumată, zguduită de sughițuri, tot răul, toată otrava, toată durerea ce-i năclăiseră sufletul vreme de un an. Când se mai liniști, se duse la bucătărie, își făcu un ceai cu multă lămîie, luă un metroclopramid și se întoarse la caietul elegant cu scoarțe negre din piele. Citi povestirea iar și iar, iar și iar, de zeci și sute de ori, citi cu nesaț, citi pe nerăsuflate, nereușind să priceapă cum de știuse Valdemar absolut tot ce avea să i se întâmple vreme de un an după moartea sa. Până și diagnosticul doctorului Boișteanu figura cu exactitate în povestirea lui: „Tulburare de personalitate cu episoade maniacale”.
Din nefericire, proza lui Valdemar nu avea sfârșit. Moartea îl surprinsese scriind următoarea frază: „Când se mai liniști, se duse la bucătărie, își făcu un ceai cu multă lămâie, luă un metroclopramid și se întoarse la caietul elegant cu scoarțe negre din piele. Citi povestirea iar și iar, iar și iar, de zeci și sute de ori, citi cu nesaț, citi pe nerăsuflate, nereușind să priceapă cum de știuse Valdemar absolut tot ce avea să i se întâmple vreme de un an după moartea sa”.
Zorii o surprinseră citind (a câta oară?!) povestirea. Înspăimântată, obosită, uluită, se îndreptă ca un robot, ca un somnambul, ca un drogat spre bucătărie și execută aproape mecanic ritualul dimineților ei de cafegiu înrăit. Intră ca un automat în bucătărie, întinse mâna după chibrituri (putea să facă totul și pe întuneric, atât de bine-și cunoștea casa), aprinse aragazul, scoase din dulap cafeaua, zahărul, luă din sertarul din dreapta al dulapului de lângă aragaz o linguriță, frumoasă, din argint patinat, umplu cam pe trei sferturi cu apă un ibric de inox, cu mâner negru de ebonită, deformat de îndelunga lucrare a focului, și adăugă, fără să mai numere, mai multe lingurițe de cafea dintr-un borcan al cărui capac se rostogoli până sub masă atunci când, deșurubându-l, îl scăpă din mână. Nici nu se aplecă după el, ci ca în transă intră în cabinetul lui de lucru, acolo unde se afla urna cu cenușa lui, pe care o ștergea în fiecare zi, o luă cu grijă, ca pe un odor de mare preț, o aduse în bucătărie, îi ridică încetișor capacul și-l puse atentă pe masă, luă apoi lingurița cu coadă foarte lungă, din argint bătrân (cu care lui îi plăcea să guste miere de albine din borcanele înalte pe care le umpleau în fiecare an cu miere curată, din flori de munte, pe care le-o aducea domnul Mancea, vecinul lor de la Durău), o introduse în urnă, stătu o clipă în cumpănă, apoi o scoase plină ochi cu cenușa lui Valdemar, îi adăugă liniștită conținutul în ibric, mestecă îndelung și o luă de pe foc în chiar clipa în care lichidul se pregătea să dea în clocot. Turnă cafeaua în ceașca ei mare din lut înnobilat de mâinile măiastre ale lui Florin Colibaba, după care, fără nicio ezitare, hotărâtă și încrâncenată, sorbi. Își fripse gâtlejul cu amăreala cafelei. Era atât de tare, de aromată, de gustoasă, încât o îmbătă pe loc, de parcă ar fi luat un drog. Din clipa în care o bău, se simți ca purtată pe altă lume. Corpu-i nu o mai asculta, voia parcă să-și ia zborul și abia ajunse până la pat. Când se întinse între cearșafurile vișinii, cu modele cabalistice, inițiatice, ca scrierile arabe, cearșafuri care lui îi plăcuseră la nebunie, pentru că le adusese din Marsilia, o cutremură un orgasm pustiitor, ca un adevărat uragan, un orgasm ca pe vremea când era fericită, când erau împreună și se iubeau până la istovire, noaptea întreagă, până li se strecurau zori pe după storuri și după perdele, în așternut. O cuprinse apoi o stare vecină cu leșinul și adormi ca fulgerată. Când se trezi, se simțea iar tânără, frumoasă, ușoară, împăcată cu moartea lui și cu propria ființă.
Adevăratul șoc îl trăi însă când își dădu seama că din clipa în care sorbise cafeaua cu cenușa lui, nu-i mai apăru chipul în oglindă, nici nu-i mai auzi glasul șoptindu-i tânguios „primește-mă-n ființa ta, ca să mă apere de moarte!” Își cumpără iar oglindă în baie, dădu la o parte rafturile cu cărți ce mascaseră oglinzile de pe hol, le înlocui pe cele acoperite cu straturi groase de vopsea. Reînvăță să se îngrijească, să iasă în lume, să se admire în oglindă ca odinioară, căci arăta iarăși „ca de pe carte”. Iar în ziua în care bău ultima linguriță din cenușa lui, pântecele îi dădu de știre că în ființa ei se zămislise o nouă viață...