Свидетельство о регистрации средства массовой информации Эл № ФС77-47356 выдано от 16 ноября 2011 г. Федеральной службой по надзору в сфере связи, информационных технологий и массовых коммуникаций (Роскомнадзор)

Читальный зал

национальный проект сбережения
русской литературы

Союз писателей XXI века
Издательство Евгения Степанова
«Вест-Консалтинг»

Evgheny Stepanov


Prozator, poet, publicist, editor. S-a născut în anul 1964 la Moscova. Este licențiat al Facultății de Limbi Străine a Institutului Pedagogic din Tambov (1986), specializare - limbile franceză, germană, iar în 2004 își încheie aspirantura la Universitatea de Stat din Moscova. Doctor în filologice. Din 2006, membru al PEN Centrului Rus. Este director al editurii „Vest-Kinsalting”, redactor-șef al mai multor reviste de cultură-literatură: „Deti Ra”, „Zarubejnâe zapiski”, „Lite-raturnâie izvestia” și al portalului "Читальный зал". Președinte al Uniunii Internaționale „Scriitorii secolului XX”.
A editat mai multe cărți în Rusia, SUA, România, Bulgaria.
Laureat al premiului Anton Delvig și al premiului revistei „Neva”; laureat al Festivalului de avangardă Feed Back (România); distins cu Blazonul Părintelui futurismului rus D. D. Burliuk. Deține alte premii și distincții literare.


TREI INSIGNE


Gândul că viața a trecut înainte să înceapă te ia prin surprindere. Și te arde ca prima înghițitură de spirt nediluat, ca prima bombă care a explodat nu departe de tine, ca prima femeie care-ți strigă: „Mai du-te naibii, dobitocule!...”.
Omul de afaceri Serghei Krotov (pentru cei apropiați, Krot), în vârstă de patruzeci și nouă de ani, se deplasa cu mașina spre casă pe strada Leningrad. Locuia într-un apartament luxos, cu patru camere mari, situat în apropierea stației Aeroport. La volanul spațioasei Toyota Camry se afla darghinul Arsen, vechiul său șofer. Lucrează împreună de aproape zece ani. Arsen asculta nepretențiosul post „Radio Vacanța”, iar Krotov, pur și simplu, tăcea. Nu voia să vorbească. Nici cu șoferul și nici cu altcineva. În principiu, știa foarte bine ce ar fi putut să-i spună șoferul, alți angajați, soția și fiica, clienții. Întotdeauna spuneau aceleași lucruri. Arsen, de pildă, îi vorbea despre știrile din fotbal (sau apropiate fotbalului); el, fiind darghin, era fanul echipei „Anji” și se arăta mereu uluit de salariile mari ale jucătorilor; soția (s-o recunoaștem: foarte delicat și cu discreție) îi cerea bani; fiica de douăzeci și cinci de ani (locuia separat, împreună cu soțul ei) își dorea un apartament nou; angajații făceau aluzii la o mărire de salariu; clienții cereau reduceri. În general, totul se rezuma la un singur lucru - bani. În secolul douăzeci și unu, viața în Moscova devenise extrem de simplă, relațiile se dezvoltau strict conform legilor economice.
Krotov câștiga mulți bani. Și ei se adunau pentru că el nu se grăbea să se despartă de ei. Era agent imobiliar. La începutul anilor nouăzeci, a reușit să vândă profitabil un apartament cu două camere, moștenit de la bunicul său, general KGB, situat pe strada Tverskaia. Acesta a fost începutul. Cumpăra și vindea. Vindea și cumpăra. Afacerile imobiliare (ca, de altfel, și multe altele) sunt, de fapt, foarte simple: trebuie să cumperi ceva ieftin și să vinzi scump. Krotov deținea în Moscova și în străinătate zece imobile (apartamente, vile, birouri, depozite), pe care le dădea cu chirie la prețuri foarte bune. De fapt, se ocupa de ele nu numai el, ci și micuța sa firmă, care număra doar cinci angajați. Aceștia, bine instruiți, erau ca niște câini de luptă sfidători, păzeau imobilele de elită ale lui Krotov de atacuri, aveau grijă de apartamente și birouri, făceau curățenie și, cel mai important, colectau banii de la clienți, chiriași. Timp de aproape douăzeci de ani de activitate imobiliară, Krotov nu încasase niciodată banii la timp, trebuia întotdeauna să-și zorească clienții sau chiar să-i amenințe cu bătaia. Așa arată viața dificilă de zi cu zi a unui capitalist. Dar cine se poate lăuda acum că o duce bine?
Krotov stătea tăcut pe bancheta din spate și se gândea la faptul că-și ratase viața. Nu ajunsese campion olimpic (deși era un boxer foarte promițător: având o înălțime de un metru optzeci și patru, cântărea în tinerețe doar cincizeci și patru de kilograme și, având brațe lungi, ca niște șine, își ținea rivalii la distanță, aplicându-le, în maniera idolilor actuali ai adolescenților - frații Kliciko, lovituri directe în maxilar sau în plexul solar), nu a devenit tată cu mulți copii (deși iubea copiii și avusese destul de multe femei), n-a reușit să scrie nici măcar o singură poezie bună în viața lui, deși a încercat în mod repetat, în copilărie și în adolescență - la școală. N-a mers. Nu se lipea poezia de el. Se mai întâmplă.
Sună nesuferitul telefon mobil. La început, Krotov nu înțelesese cu cine stă de vorbă. Dar apoi și-a dat seama.
- Bună, Igoriok, desigur, te-am recunoscut. Chiar așa, ce vorbești?
Era colegul său de școală Igor Petrov (Petrunea), pe care nu-l văzuse și cu care nu vorbise de... treizeci și doi de ani. L-a invitat la întâlnirea cu absolvenții. Să fi trecut deja treizeci și doi de ani? Dar parcă toate acestea s-au întâmplat mai ieri. Moscova anilor ’70. O viață liniștită (cum pare văzută de azi), echilibrată, pateuri de patru copeici, înghețată roșie de fructe - de șapte, limonadă - de trei, metroul - cinci, secție de box, antrenorul Aleksandr Petrovici, ringul de box îți stătea mereu la dispoziție, stația de metrou Jdanovskaia (astăzi
Vîhino), primul sărut, parcul Kuskovo, lângă care se afla școala lor.
Krotov a promis că va veni. Și se gândea: „Ei bine, și ce o să le spun? Nu ne-am văzut de atâta vreme. Ce rost mai are această întâlnire? E prea târziu să ne lăudăm singuri unul în fața celuilalt, și nici nu prea avem cu ce, pur și simplu, vom îndruga verzi și uscate. De obicei, colegii de clasă se întâlnesc regulat, dar noi, imediat după absolvire, ne-am împrăștiat ca potârnichile în toate părțile. Careva a tăiat-o afară, altul s-a înecat în băutură și a dat colțul, al treilea a fost absorbit de afaceri, care sunt dure și necruțătoare; agitația ordinară și mizerabilă a Moscovei nu lasă deloc timp pentru sentimentalisme. Ce o să le spun acestor țațe și bărbați adulți, de care nu mă leagă nimic, cu excepția unei întâmplări (o fi întâmplarea firească?) de te a afla împreună pe parcursul mai multor ani de școală?”
Și totuși exista un motiv pentru a se întâlni. Mai exact, chiar mai multe.
În clasa a șasea, Serioja Krotov (la vremea aceea mulți îl porecleau deja Krot) era îndrăgostit de o fată - Beata Kucițkaia, o poloneză zveltă, cu părul blond (se mutase din Varșovia împreună cu părinții; tatăl ei lucra la Consiliul pentru Asistență Economică Reciprocă). Krotov i-a dedicat câteva poezii naive, emoționante, infantile, adolescentine, îi ducea geanta, încerca s-o îmbrățișeze - Beata nu-i permitea.
Ea avea un hobby mai puțin obișnuit pentru o fată - colecționa insigne. Krotov le cumpăra de la un chioșc de lângă metrou și i le dăruia, iar ea le accepta cu bucurie și cu bunăvoință. Colegul de clasă al lui Krotov, Senka Berg (era poreclit nu se știe de ce Burîi), deținea o mare colecție faleristică și odată, fiind acasă la el, Krotov i-a sustras trei insigne. Procedase josnic, detestabil (el înțelegea asta), dar nu mai putea da înapoi - era târziu, prea târziu, și el, bineînțeles, le-a dăruit Beatei. Insignele erau mari, rotunde, din plastic, cu imaginea Parisului, mai exact, a Turnului Eiffel - tatăl lui Senka le adusese din Franța, unde ajunsese, ca printr-o minune, în cadrul unei excursii turistice de două săptămâni.
Beata a fost atât de încântată de cadoul adus de peste hotare, încât i-a mulțumit lui Seriojka cu un sărut pe obraz.
Krotov era în al nouălea cer de fericire, fetele nu-l mai sărutaseră niciodată până atunci. Dar acel moment de euforie n-a durat mult. Berg și părinții săi au aflat despre furtul lui Krotov și au început să-l „preseze”. Krotov recunoscu totul, își ceru iertare, dar nu avea idee cum ar putea să returneze insignele, pentru că le dăruise deja Beatei;
în general, situația era fără ieșire, iar tânărul era într-o stare apropiată de depresie, deși pe atunci el încă nu cunoștea un cuvânt atât de deștept... Totuși, Burîi și părinții lui, nu se știe de ce, l-au lăsat pe Krotov în pace: fie că l-au iertat, fie și-au dat seama că oricum nu vor mai putea scoate nimic de la el. Hoțul tot hoț rămâne. Să se înece cu ele.
Iar Krotov suferea mult, nu-și găsea locul, nu știa ce să facă. Cum se va uita în ochii lui Burîi? Ce-i va spune Beatei? Cum să-i ceară insignele înapoi? Nici vorbă să mai primească vreun sărut pe obraz și, tot ce-i posibil, nu-i va permite nici să-i ducă geanta. Tânărul se afla între ciocan și nicovală.
De fapt, el nu suferise prea mult timp. Întotdeauna găsim motive să ne iertăm pe noi înșine sau să ne plângem de milă. Krotov se străduia să uite cât mai repede fapta sa reprobabilă, dar și-a promis că într-o zi va merge numaidecât la Paris și va cumpăra de acolo trei insigne cu imaginea Turnului Eiffel, chiar și mai multe - o colecție întreagă, pentru ca Senka să fie mulțumit.
Deci acesta era primul motiv pentru a merge la întâlnirea cu absolvenții. Krotov nu avea insignele, nu le cumpărase din Franța, deși a fost acolo de mai multe ori (ba nu avea timp, ba uita, ba era prea obosit), dar luă hotărârea să-i dea lui Senka o mie-două de dolari, pentru ca acesta să-l ierte și să pună capăt acestui subiect neplăcut. La o adică, e un gest frumos: ia, Burîi, miișoara asta de „verzișori” - cred și eu că n-o să te încurce. Îți vei cumpăra o sută de astfel de bibelouri din plastic. Cum se spune, ia-ți datoria cu dobândă. Și să ne vedem sănătoși!
Al doilea motiv pentru care a decis să meargă la întâlnire era, de asemenea, nu prea fericit. În clasa a opta, s-a certat cu prietenul său cel mai bun, Sașka Lokșin, și s-au bătut în toaleta băieților; Lokșa l-a lovit pe Krot peste moacă, l-a lovit cu putere, Krot, după aia, își flutura ca un clovn pumnii, dar nu nimerea ținta (apropo, anume după această bătaie s-a apucat de box).
„Cred că a sosit, probabil, momentul să-și ia revanșa în fața lui Lokșa, se gândea Krotov, care s-a maturizat, dar, cum se vede treaba, nu a prins la minte. Ar trebui să-mi spăl rușinea din adolescență. Ochi pentru ochi. Dinte pentru dinte. Se prea poate că Lokșa râde și azi de mine: chipurile, Krot s-a speriat.”
A decis să se sfătuiască cu soția sa și a format numărul ei de telefon. Natașa se afla în acel moment la Praga, mergea destul de des încolo și stătea câteva săptămâni, să mai vadă lumea - ea și Krotov cumpăraseră acum câțiva ani un apartament în centrul orașului -, se odihnea și, printre altele, în măsura posibilităților, controla activele din străinătate (două mici vile) ale soțului.
I-a povestit despre telefonul colegului de clasă și și-a împărtășit ideile...
– Ai înnebunit cu totul, idiot bătrân ce ești, i-o tăie Natașa. Ce fel de colegi de clasă, cum să-i dai o mie-două de dolari pentru niște insigne stupide de plastic, despre ce revanșă vorbești?! Peste jumătate de an faci cincizeci de ani, dar mai ești în mintea unui adolescent. Vai de capul tău! Te vei maturiza vreodată? Ei bine, gândește-te și tu: toți vor veni la întâlnire, vor bea, vor începe să vorbească despre ei și despre copiii lor, iar tu sari la bătaie? Și le spargi mutra la toți? Nu-i destul că mi-ai distrus mie viața, acum vrei s-o distrugi și pe-a colegilor tăi? Ei bine, cum îți imaginezi asta? Și apropo, mai bine trimite-mi mie o mie-două (mai bine - cinci!). Pentru că aproape am rămas fără bani. Sau vrei să mă ocup eu de menaj în apartamentele tale?
– Da, da, îți trimit. Iar chestia cu bătaia, desigur, e o prostie, a răspuns Krotov cu o supunere aparentă, dar, desigur, nu renunțase la planurile sale.
Al treilea motiv pentru care mergea la întâlnire și despre care, desigur, nu-i spusese soției sale era următorul.
În clasa a opta, Krotov, văzând că nu înregistrează - de la acel pupic pe obraz - alte progrese în relația cu Beata, s-a îndreptat cu viclenie spre Nune Sarkisova, o armeancă înflăcărată și mai îngăduitoare - s-au sărutat cu pasiune, ca niște adulți, dar lucrurile nu s-au îndreptat spre rezultatul scontat, deși Krot fusese destul de insistent. Nune nu ceda și susținea cu tărie că dacă tatăl ei ar afla că ei se sărută, le-ar crăpa la amândoi capul cu toporul.
...Lui Krotov, ajuns la vârsta de patruzeci și nouă de ani, îi era rușine. Rușine pentru că atunci, în anii de școală, încerca să-și atingă scopurile într-un mod prea agresiv. Deja la maturitate a înțeles că nimic nu trebuie să obții prin forță, trebuie doar să poți aștepta. Este o prostie să scuturi mărul în iunie. O faci în august. Trebuie doar să ții palmele căuș și mărul îți va cădea singur în mâini.
Krotov voia să-și ceară scuze de la Nune. Și își dorea, pur și simplu, să o vadă. Cum i-a mai mers? Cum arată? Poate?...
Ajuns acasă, Krotov a făcut un duș, și-a pus halatul, s-a întins pe canapeaua lui preferată de piele și a deschis, ca de obicei, televizorul atârnat pe perete; se transmitea (ca la comandă!) box, cele mai bune lupte ale lui Mike Tyson. Krotov se învioră. Apoi l-au sunat de la serviciu și a trebuit să rezolve, iar și iar, niște probleme absurde și permanente, ca și prostia umană; apoi a vorbit pe Skype cu amicul și colegul său de institut, Rivkin (cam dus cu pluta), care i-a cerut bani pentru următorul număr al revistei literare Parnas.
În linii mari, viața își urma cursul ei firesc și Krotov uitase pentru o vreme despre apropiata întâlnire cu absolvenții. Însă cu o zi înainte de evenimentul stabilit, Petrunea l-a sunat din nou, iar Krotov luă decizia finală: voi veni.
A ajuns la întâlnire (intenționat!) cu întârziere.
Îi las pe băieți să se matolească nițel, se gândi el, astfel îmi va fi mai ușor, din punct de vedere psihologic, să comunic cu ei.
Așa cum era de așteptat, băieții erau deja ciupiți. Puseseră trei mese (făcând una mare) în parcul Kuskovo (lângă școală) și chefuiau, iar mulți erau amețiți de-a binelea. Pe câțiva Krotov nu i-a recunoscut: tipi rotofei, cărunți sau pleșuvi, fete de nerecunoscut... Mulți dintre băieți s-au apropiat ei singuri de Serioga. Dând mâna cu colegii de clasă, Krotov îi numea pe toți după porecla pe care o aveau în școală: Serîi, Șitea, Petrunea, Valiok, Țîpa, Zaval, Rafinad, Proskur...
Pe el, toți îl numeau Krot.
După ce a luat câteva păhărele, Krotov se adaptă repede tonului general al conversațiilor: toată lumea vorbea despre copii, căsuțe de vacanță, mai puțin despre muncă. Șitea (Slavka Șitikov) devenise deja bunic, Sveta Storcikova era mamă a trei copii și bunică, Natașa Smirnova a schimbat patru soți, a născut o fiică și un fiu.
Beata Kucițkaya n-a venit.
Senka Berg, de la care Krot a furat insignele, nu venise nici el. Krotov intră în vorbă cu prietenul său Pașka Saharov (Rafinad).
– Ce mai face Semion? îl întrebă Krot.
– Fii atent, Krot, acum el nu mai este Semion, ci Simon Berg. Și-a schimbat prenumele, este un mare om de afaceri, are cinci fabrici gigantice pe toate continentele, s-a convertit la iudaism, are perciuni, stă, în cea mai mare parte a timpului, în Israel, în Statele Unite și în Zurich sau, mai bine zis, în avion, e cetățean american; în genere, a dat lovitura, figurează printre primii o sută pe lista revistei Forbes. Are o avere de douăsprezece miliarde de dolari. N-ai știut? Este cel mai tare din școala noastră. Cum s-ar spune, fruntaș al muncii capitaliste.
– Da, da, desigur, am auzit câte ceva, spuse Krot uluit, el s-a descurcat bine întotdeauna și în școală. E minunat.
Krotov și-a dat seama că degeaba luase cu el două mii de dolari, era ridicol să-i dea (prin Rafinad) datoria lui Senka, mai degrabă banii ăștia îi va da lui Rivkin pentru smintita lui revistă literară, în care, nu se știe de ce, preferă să tipărească tot felul de grafomani din întreaga lume. Și unde găsește atât de mulți?
...Bând și discutând entuziasmat cu Romka Țîplakov (Țîpa), Sașka Lokșin stătea la celălalt capăt al mesei lungi.
Krotov îi asculta pe ceilalți, se uita în jurul său. Parcul Kuskovo s-a schimbat și, în același timp, nu s-a schimbat; moșia grandioasă a contelui Șeremetev arăta ca înainte, pădurea, slavă Domnului, n-a fost tăiată. Dar bărcile, stația de bărci, colacii de salvare, roșii, din timpurile copilăriei lor, nu mai erau; nimeni nu se mai scălda, nimeni nu mai vindea înghețată; desigur, nu mai existau pe mal nici cabinele de plajă, unde ei, fiind băieței, obișnuiau să le spioneze pe fete goale; pescarii nu mai prindeau pește, iar băieții nu mai săreau ca nebunii de pe dană în apă, așa cum, fiind copii și locuitori ai cartierului, săreau ei în anii șaptezeci ai trecutului (e îngrozitor să pronunți!) mileniu.
După ceva timp, Sașka Lokșin se așeză lângă Serghei.
– Ei bine, Krotov, încă ești supărat pe mine?
– Vai de mine, Saniok! se buimăci Krotov și minți involuntar. Totul e bine.
– În toți acești treizeci și doi de ani, m-a chinuit un sentiment de vinovăție față de tine. Îmi amintesc că în clasa a opta, din cauza concepțiilor mele stupide, profa de mate ți-a scăzut nota pe trimestru. Dar nici tu n-ai rezolvat corect problema, nu-i așa? Iar eu spun întotdeauna adevărul. Tu doar știi că eu nu pot să mint niciodată. Da, niciodată! Și n-am putut să mint nici atunci când profa mi-a cerut să-ți verific lucrarea de control. Dar și eu sunt supărat pe tine: cum de ai putut atunci să mă lovești? Îți aduci aminte, în a opta, când neam încăierat? Și tu, ticălosule, m-ai lovit cu toată puterea. Deși îmi vânturam pumnii, încercam să nu te lovesc în plin. La urma urmei, eram cei mai buni prieteni. Eu mai degrabă imitam lupta. Dar nu și tu. M-ai lovit peste dinți. Cum de ai putut? Cum de ai putut, Krot?
Sașka se uita, cu ochii săi sticloși, la Serghei. Krotov și-a îmbrățișat vechiul (cherchelit de-a binelea și drag) prieten și a spus cu multă sinceritate:
– Sanea, uită, noi am fost prieteni și așa vom rămâne. Chiar numi amintesc deloc de notele la matematică, dar pentru faptul că team lovit îmi pare rău. Sincer să fiu, mi se păruse că tu ai dat în mine...
Deodată, Lokșin, ca un copil, începu să plângă, să-l îmbrățișeze pe Krotov și au mai băut câteva pahare.
În cele din urmă, le-a venit ideea să o abordeze pe Nune; desigur, pusese pe ea câteva kilograme, dar arăta foarte bine - drăguță și sexy. Krotov și-a sărutat prietena de școală pe obraz.
– Tu, Krot, ai ajuns om mare, spuse pe neașteptate Nune, îți urmăresc succesele.
– Despre ce succese vorbești? se fâstâci Krotov.
– Cum adică? ciripi zâmbitoare Nune. Ești sponsorul unei reviste literare cool, în care-mi public și eu poeziile. Știi, scriu de câțiva ani deja. A erupt! Aron Alekseevici Rivkin mă laudă, spune că nu sunt lipsită de talent. Nu cumva tu ești președintele consiliului de redacție al revistei Parnas? Acolo, în caне разрешенное сочетаниеa tehnică scrie: Serghei Aleksandrovici Krotov.
– Da, uneori îi dau bani lui Rivkin, el este vechiul meu amic de institut, dar nici nu știam că mă prezintă ca sponsor.
Krotov a mai băut un pahar, a îmbrățișat-o pe Nune și a început să-i mângâie jucăuș fundul.
– Ce te-a apucat, Krot? chicoti Nuna. Nu te-ai schimbat deloc, ești același ticălos depravat.
– Când te văd, îmi pierd mințile, spuse Serghei zâmbind. Când, în sfârșit, vei fi a mea?
– În toți acești ani nu m-ai sunat nici măcar o dată; apropo, iată cartea mea de vizită. Hai să ne întâlnim. Sau ai rămas la fel de nehotărât ca în copilărie?
Krotov se deplasa spre casă și tăcea; se gândea că acea zi fusese una dintre cele mai bune din viața lui. Și șoferul Arsen asculta „Radio Vacanța”. Viața continuă.

2011,2020


Traducere din rusă de Nicolae Spătaru